"Toata lumea joaca teatru" - spunea motto-ul teatrului "Globe" din Londra in vremea lui Master Will. Este o zicere actula pentru lumea noastra, pentru noi, tineri si batrani, toti ne dorim sa fim si transmitem altceva decat suntem cu adevarat. Raportam totul la imaginea noastra, si la ce credem ca vor altii sa vada in noi. Am ramas doar imagine, imagine si cuvinte care nu ne reprezinta dar ne definesc existenta in ochiul privitorului. Totul pare a fi un dans al imperecherii, ne vopsim penele pentru a fi atragatori in fata partenerului, a sefului, a clientilor, punem totul pe bazele unei inselatorii, ne construim relatiile personale si profesionale pe minciuna initiala, nu spunem ca ne dorim sa fim ceea ce deja pretindem a fi.
Nu spun ca toti sunt asa, nu critic si nu condamn pe nimeni, dar din pacate societatea ne cere deja imperios sa vorbim cu vorbele altora. Care este cauza? Poate materialismul, poate globalizarea si tendinta de a prelua totul fara a face eforturi prea mari de a adapta ceea ce importam, poate si asta este o cauza, importam totul fara a constientiza ca asta ne poate dauna. Nu promovez modelul francez de nationalism pe baza caruia se traduce si hamburger sau hotdog, dar nu pot decat sa ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca Eminescu ar fi scris cu vorbele francezilor sau ale germanilor. Urmatoarea intrebare este care ar fi mobilul acestui comportament - succesul, banii, imaginea. Urmarea este ca ne raportam la noi prin ceea ce facem profesional, totul se reduce la profesie, pentru ca profesia inseamna bani si succes, deci de ce sa mai citim literatura sau poezie daca nu ne face mai competenti in profesia noastra!? Nu este de mirare ca discutiile informale se rezuma pana la urma la masini si televizoare cu plasma, pentru ca acestea sunt masura succesului, un om care discuta despre dotarile a doua jeep-uri demonstreaza ca isi permite asa ceva si in acelasi timp are capacitatea analitica de a alege ce este mai bun pentru el, chiar daca pana la urma o astfel de alegere este in proportie de 90% emotionala si nu tranzactionala (observati deformarea profesionala a omului de vanzari!).
Pentru ce muncim pana la urma? Pentru a avea, pentru a ne permite sa calatorim si sa vedem lucruri frumoase. Sunt absolut de acord cu ambele idei, dar in primul rand sunt de acord cu ideea de a stii pentru ce muncesti. Parerea mea este ca succesul este o notiune la fel de relativa la om ca si mobilul existentei umane, la fel ca dragostea (intreaba 100 de oameni ce reprezinta dragostea pentru ei si vei primi 80 de raspunsuri diferite), iar succesul se vede cel mai bine pe mina omului, poti avea 10 case si 5 masini, dar daca nu ai timp sa stai in toate tot nefericit vei fi. Sa ai o casa e o realizare in ziua de azi, un lucru dupa care fiecare alearga, sa ai si o a doua casa intr-un loc care iti place foarte mult este o reusita la fel de importanta, dar de aici mai departe cred ca totul se reduce la vanitate sau se datoreaza necunoasterii sinelui. Departe de mine gandirea socialista sau vorbele lui Iliescu ca "proprietatea este un moft", fiecare e liber sa faca cate case vrea, poate fac afaceri imobiliare sau poate asta este conceptia despre succes, oricat de viciata ar fi notiunea din urma nu este de condamnat.
Pana la urma jocul pe care il jucam ajunge sa ne defineasca, oamenii ne vor cunoaste pentru ce propagam, daca ne simtim sau nu bine cosmetizati in aceasta forma este o alegere personala si ne afecteaza direct, depinde de fiecare sa faca lucrurile in felul sau si asa cum simte ca trebuie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Opiniile sunt binevenite si apreciate